Despre Iad

Recunosc ca nu prea e placut sa citesc majoritatea cartilor pe care le am de citit pentru examene. Momentan citesc Portret al artistului in tinerete de James Joyce si m-a mirat un pasaj peste care am dat, un pasaj care descria iadul. Cartea nu este nici pe departe una despre crestinism, dar are inserate si unele fragmente pe tema asta.

Nu stim in adevaratul sens al cuvantului cum este in iad si nici nu-mi doresc sa aflam personal despre el, insa unele elemente de baza ne sunt relevate in Biblie de catre Fiul lui Dumnezeu, Isus Hristos. Si acum sa revin la cartea lui James Joyce .. fragmentul pe care o sa-l redau mai jos face parte din aceasta carte si se potriveste in mare parte adevarului, insa intr-o forma mult mai detaliata. Nu intentionez sa sperii pe nimeni, dar prefer sa stiti adevarul, decat sa ne ascundem dupa deget. Este vorba de sufletul nemuritor al fiintei omenesti, deci este vital sa stim.
Stiu ca va urma un fragment relativ lung, dar sufletul tau merita cele 30 min.

,, Ele ( sufletele din iad ) zac cu întunecime, pentru că, amintiţi-vă, focul iadului nu dă lumină. După cum, la porunca lui Dumnezeu, flăcările cuptorului babilonian şi-au pierdut dogoarea, dar lumina nu, la fel, la porunca lui Dumnezeu, focul iadului, păstrîndu-şi întreagă cumplita arşiţă, arde de-a pururi în întuneric. într-o necontenită furtună de întuneric, de flăcări negre şi de fum negru de pucioasă arzătoare, sînt îngrămădite unele peste altele trupurile osîndiţilor, fără cea mai mică adiere de aer. Din toate pedepsele care s-au abătut asupra ţării Faraonilor, una singură, pedeapsa întunericului, s-a numit groaznică, întunericul iadului, menit să dăinuiască nu trei zile, ci în vecii vecilor, cum să-l numim atunci ?
Pucioasa, de asemenea, care arde acolo într-o atît de fabuloasă cantitate, umple iadul întreg cu duhoarea ei de neîndurat ; şi chiar şi trupurile osîndiţilor răspîndesc un atît de pestilenţial miros încît unul singur dintre ele ar fi de ajuns pentru a infecta lumea întreagă. Chiar şi aerul lumii noastre, acest element pur, începe a duhni şi devine de nerespirat cînd a stat multă vreme închis. Gîndiţi-vă dar ce trebuie să fie duhoarea aerului în iad ! Inchipuiţi-vă un cadavru putred şi în descompunere, care a zăcut multă vreme în mormînt putrezind şi descompunîndu-se, o masă gelatinoasă de stricăciune lichidă. Inchipuiţi-vă un asemenea cadavru dat pradă flăcărilor, înghiţit de focul pucioasei arzînde şi scoţînd din el aburii groşi, înăbuşitori, ai unei descompuneri dezgustătoare, scîrboase. Şi apoi, închipuiţi-vă această duhoare greţoasă înmulţită de un milion şi încă de un milion de ori prin milioanele peste milioanele de hoituri fetide învălmăşite în întunericul împuţit — un uriaş putregai uman în descompunere. lnchipuiţi- vă toate acestea şi veţi avea o idee despre scîrboşenia duhorii iadului.

Dar această duhoare, scîrboasă pe cît e, nu-i totuşi cel mai mare dintre chinurile cărora le sînt supuşi osîndiţii. Tortura focului este cea mai mare dintre acelea la care vreun tiran a supus cîndva pe semenii săi. Puneţi-vă o clipă degetul în flacăra luminării şi veţi simţi tortura focului. Insă focul nostru pămîntean a fost creat de Dumnezeu spre folosul omului, ca sa păstreze în el scânteia vieţii şi să-l ajute în meşteşugurile utile, pe cînd focul iadului e de altă natură şi a fost creat de Dumnezeu spre a-l pedepsi pe nepocăitul păcătos. De asemenea, focul nostru pamantesc se istoveşte mai curînd sau mai tîrziu, după cum arde, mai anevoie sau mai lesne, obiectul pe care-l atacă, încît isteţimea omenească a izbutit chiar să născocească preparate chimice pentru a-i frîna sau zădărnici acţiunea. Dar piatra de pucioasă care arde în iad e o substanţă menită anume să ardă în vecii vecilor cu nespusă furie. Mai mult decît atît, focul nostru pămîntean distruge în timp ce arde, încît dăinuieşte mai puţin cu cît e mai intens, dar focul iadului are proprietatea de a păstra ceea ce arde şi, cu toate că bîntuie o violenţă de neînchipuit, bîntuie de-a pururi.
Şi iarăşi, focul nostru de pe pămînt, oricît ar fi el de aprig sau de răspîndit, are totdeauna o extindere limitată ; dar iazul de foc din infern este fără de hotar, fără de ţărm şi fără de fund. Şi acest foc îngrozitor nu va chinui numai pe dinafară trupurile osîndiţilor, ci fiecare "intre acele suflete pierdute va fi un iad în sine, focul cel fără de hotar bîntuind cu furie chiar şi în măruntaiele sale. O, cît de îngrozitoare este soarta acelor ticăloase fiinţe !

Sîngele le sfîrîie şi le clocoteşte în vine, creierul le arde în ţeastă, inima dogoreşte şi crapă, maţele-s o adunătură roşie, încinsă, de terci arzător, ochii plăpînzi dogoresc asemenea unor bile în topire.

Şi totuşi, toate cîte le-am spus despre tăria şi felul şi nemărginirea acestui foc nu-s nimic pe lîngă intensitatea sa, intensitate ce-o are, fiind unealta aleasă de orînduirea divină pentru pedeapsa sufletului şi a trupului deopotrivă. E un foc care se revarsă de-a dreptul din mînîa lui Dumnezeu, lucrînd nu din propria-i putere, ci ca unealtă a dreptatii Divine.

După cum apele botezului curăţă sufletul o dată cu trupul, aşa şi flăcările pedepsitoare chinuie duhul o dată cu carnea. Fiece simţ al cărnii este chinuit şi totodată fiece simţire a sufletului : ochii cu întunecimea de nepătruns, nasul cu duhori puturoase, urechile cu zbierete şi urlete şi blesteme, gustul cu scîrboşenii, putreziciuni de lepră, înăbuşitoare murdării fără de nume, atingerea cu ţepuşe şi piroane în¬cinse, cu aprige limbi de flăcări. Şi prin feluritele chipuri ale simţurilor, sufletul nemuritor este torturat pe vecie în însăşi esenţa sa, în mijlocul leghelor peste leghe de văpăi dogoritoare, aprinse-n abis de maiestatea ofensată a Atotputernicului Dumnezeu şi înteţită, pînă la furie veşnic dăinuitoare şi veşnic crescîndă, de suflarea mîniei Prea înaltului Dumnezeu.
Gîndiţi-vă, în cele din urmă, că tortura acestei temniţe infernale e sporită de însăşi adunarea laolaltă a osîndiţilor. Pe pămînt, vecinătatea rea e atît de primejdioasă încît plantele, ca prin instinct, se retrag din preajma a tot ce poate fi ucigător sau păgubitor pentru ele. In iad, orice lege e răsturnată — nu există consideraţie pentru familie sau patrie, pentru legături sau relaţii. Osîndiţii urlă şi gem unul către altul, chinul şi furia fiindu-le sporite de prezenţa fiinţelor chinuite si furioase ca şi dînşii. Orice simţămînt de omenie este uitat. Urletele păcătoşilor în suferinţă umplu cele mai îndepărtate unghere ale vastului abis. Gurile osîndiţilor sînt pline de blasfemii împotriva lui Dumnezeu şi de ură pentru semenii lor în suferinţă şi de blesteme împotriva acelor suflete care le-au fost părtaşe în păcat. Furia si ura  ţîşnesc de pe buzele arse şi din gîtlejurile dureroase ale osîndiţilor din iad, cînd recunosc în tovarăşii lor de suferinţă pe aceia care i-au a.jutat şi i-au ispitit întru păcat, pe aceia ale căror vorbe au semănat prima sămînţă de gînduri păcătoase şi de viaţă păcătoasă în cugetele lor, pe aceia ale căror îndemnuri necuviincioase i-au dus către păcat, ai căror ochi i-au ispitit ? I-au ademenit a părăsi calea virtuţii.
Ei se îndreaptă către acei părtaşi întru păcat şi-i mustră amarnic şi-i blestemă. Dar rămîn neputincioşi şi fără de nădejde ; e prea tîr-ziu acum pentru pocăinţă.

Şi, în sfîrşit, gîndiţi-vă la groaznicul chin pentru acele suflete osîndite, suflete de ispititori cît şi de ispitiţi, gîndiţi-vă la chinul tovărăşiei diavolilor. Aceşti diavoli îi hărţuiesc pe osîndiţi în două chipuri : prin prezenţa lor şi prin mustrările lor. Nu ne putem imagina cît sînt de înspăimîntători aceşti diavoli.  Aceşti diavoli, odinioară îngeri frumoşi, au devenit la fel de respingători şi de hîzi pe cît erau odinioară de frumoşi. Ei batjocoresc şi suduie bietele suflete pe care le-au tîrît în distrugere. Ei, demonii odioşi, în infern sînt prefăcuţi în glasurile conştiinţei ; „De ce ai păcătuit ? De ce ţi-ai plecat urechile la ispitele unor prieteni ? De ce te-ai abătut de la obiceiurile tale pioase şi de la faptele tale bune ? De ce n-ai ocolit cu stăruinţă prilejurile de a păcătui ? De ce n-ai părăsit pe acel tovarăş ticălos ? De ce nu te-ai lăsat de acel nărav dezmăţat, de acea deprindere necurată ?Chiar şi după ce ai căzut întîia, ori a doua, ori a treia, ori a patra, ori a suta oară, de ce nu te-ai căit de ticăloşiile tale şi nu te-ai întors către Dumnezeu, care nu-ţi aştepta decît pocăinţa pentru a te izbăvi de păcate ? Acum, timpul pentru pocăinţă a trecut. Este timp, a fost timp, dar timp nu va mai fi ! A fost timp pentru a păcătui pe ascuns, pentru a te lăsa în voia trîndâviei şi a trufiei, pentru a jindui cele neîngăduite, pentru a te supune imboldurilor firii tale celei mai josnice, pentru a trăi ca dobitoacele cîmpului, ba mai ticălos decît dobitoacele cîmpului — căci ele, cel puţin, nu-s decît nişte brute şi n-au judecată care să le călăuzească —, timp a fost, dar timp nu va mai fi. Dumnezeu ţi-a vorbit cu atîtea şi atîtea glasuri, dar tu n-ai vrut să-l auzi.

Ne-am străduit, adică, să imaginăm cu simţurile minţii, în închipuirea noastră, caracterul mate­rial al acelui loc groaznic, al chinurilor fizice pe care toţi cei ce se află în iad le îndură. în seara aceasta vom considera cîteva clipe natura chinurilor morale din infern. 

Cea mai mare osîndă constă în aceea că în­ţelegerea omului este cu desăvîrşire lipsită de lumină divină, iar dragostea sa cu tenacitate în­depărtată de la bunătatea lui Dumnezeu. Dum­nezeu, amintiţi-vă, este o fiinţă nesfîrşit de bună, şi de aceea pierderea unei asemenea fiinţe este, fireşte, o pierdere nesfîrşit de dureroasa.

In viaţa aceasta nu avem o noţiune destul de limpede despre ce trebuie să însemne o ase­menea pierdere, însă osîndiţii din iad, spre şi mai marea lor osîndă, înţeleg pe deplin ceea ce au pierdut şi înţeleg că singuri şi pentru totdea­una şi-au pricinuit această pierdere, prin păca­tele lor. 

Cea de a doua durere care va sfîşia sufletele osîndiţilor în infern este durerea conştiinţei. Precum în trupurile moarte putreziciunea ză­misleşte viermi, aidoma, şi în sufletele celor le­pădaţi, se naşte din putreziciunea păcatului o necurmată remuşcare, boldul conştiinţei. Cum vor fierbe şi vor turba de mînie la gîndul că au pierdut fericirea cerească pentru noroiul lumii, pentru nişte bucăţi de  metal,  pentru onoruri vane, pentru tihne trupeşti, pentru o gîdilare a nervilor. Se vor căi cu adevărat , o tîrzie şi nerod­nică părere de rău pentru păcatele săvîrşite. Justiţia divină vrea cu tot dinadinsul ca înţele­gerea acestor bieţi păcătoşi să fie necontenit aţintită asupra păcatelor de care s-au făcut vinovaţi , îşi vor vedea păcatele în toată hidoşenia lor şi se vor căi — dar va fi prea tîrziu, şi atunci vor plînge asupra bunelor prilejuri pe care le-au trecut cu vederea. 

Conştiinţa are să spună : ,, Ai avut timp şi prilej pentru a te pocăi şi nu ai voit. Dumnezeu te-a chemat, te-a mustrat cu ameninţări, te-a rugat stăruitor să te înapoiezi la El. O, ce ruşine, ce jale ! Cîrmuitorul universului te ruga cu stăruinţă pe tine, făptură de lut, să-L iubeşti pe El, care te-a făcut. Nu. Tu n-ai vrut. Şi acum, chiar de-ar fi să scalzi tot iadul cu lacrimile tale, dacă ai mai putea plînge, tot acel lac de lacrimi po­căite nu ţi-ar dobîndi ce ţi-ar ji dobîndit în timpul vieţii tale trecătoare o singură lacrimă vărsată întru sinceră pocăinţă. Implori acum o clipă de viaţă pămîntească în care să te poţi pocăi: în van. Timpul acela a trecut pe vecie. "

Următoarea suferinţă morală căreia îi sînt supuşi osîndiţii este aceea a întinderii chinului. Omul, în viaţa sa pămîntească, deşi e în stare a suferi multe rele, nu e în stare a le suferi pe toate o dată, întrucît un rău îl potoleşte şi îl oombate pe un altul, după cum adesea un venin lucrează împotriva altuia. In iad, dimpotrivă, o tortură, în loc de a combate pe alta, îi sporeşte puterea, şi mai mult decît atît : puterile lăun­trice, fiind mai desăvîrşite ca simţurile din afară, sînt şi mai apte de-a suferi. In contradicţie cu această suferinţă de du­rată şi totuşi coexistînd cu ea, e durerea prin intensitate.Nu se află antidoturi sau leacuri de nici un fel care să domolească sau să aline cîtuşi de puţin suferinţele din iad. Iadul este centrul tuturor sufe­rinţelor şi, după cum ştiţi, toate cele sînt mai in­tense în centrul lor decît în punctele lor mai îndepărtate. Ba dimpotri­vă, lucrurile bune în sinea lor devin rele în iad. 
Ultimul chin, care pune vîrf tuturor chinurilor acelui loc îngrozitor, este veşnicia iadului. Veş­nicie ! O, vorbă cumplită, înfiorătoare ! Veşni­cie ! Care cuget omenesc o poate înţelege ? Şi nu uitaţi, e o veşnicie de durere. Chiar dacă suferinţele din iad nu ar fi atît de îngrozitoare pe cît sînt, ele tot ar deveni nesfîrşite, căci sînt menite a dăinui necontenit. Dar dăinuind veş­nic, sînt totodată, precum ştiţi, intolerabil de intense, insuportabil de răspîndite. Să înduri veşnic chiar şi numai înţepătura unei insecte ar fi un chin îngrozitor. Ce trebuie să fie, atunci, să înduri multiplele chinuri ale infernului pe vecie ? Pe vecie ! Pe toată veşnicia ! Nu un an sau un veac, ci pe vecie. încercaţi să vă închi­puiţi groaznicul înţeles al acestui lucru. Aţi vă­zut adesea nisipul pe ţărmul mării. Cît sînt de mărunte subţirele-i fire ! 

Unui sfînt  îi fu cîndva îngăduită o viziune a infernului. I se părea că stă în mijlocul unei săli mari, întune­coase şi tăcute, în care nu se auzea nimic afară de ticăitul unui orologiu mare. Ticăitul nu con­tenea o clipă şi i se părea că ticăitul suna ase­menea unei necontenite repetări a cuvintelor : mereu, nicicînd, — mereu, nicicînd. Mereu în iad, nicicînd în cer ; mereu alungat din faţa lui Dumnezeu, nicicînd bucurîndu-te de preaferi­cita viziune ; mereu devorat de flăcări, ros de insecte scîrboase, străpuns de cuie înroşite în foc, nicicînd iertat de aceste chinuri ; mereu să te mustre conştiinţa, să te facă să turbezi amintirea, nicicînd să nu scapi; mereu să bles­temi şi să ocărăşti pe scîrnavii diavoli ce se bucură vrăjmăşeşte de mizeria celor amăgiţi de dînşii, nicicînd să nu vezi mijind veşmintele strălucitoare ale preafericitelor duhuri; mereu să strigi din prăpastia de foc către Dumnezeu, implorînd o clipă, o singură clipă de răgaz, în aceste suferinţe cumplite, nicicînd să nu dobîn-deşti, nici timp de o clipă, iertarea lui Dumne­zeu ; mereu să suferi, nicicînd să te bucuri ; mereu osîndit, nicicînd mîntuit; mereu, nici­cînd ; mereu nicicînd. O, ce pedeapsă îngrozitoare ! O veşnicie de chin nesfîrsit, de nesfîrşită tortură trupească şi sufletească, fără o rază de nădejde, fără o clipă de încetare ; o veşnicie de chin de-o intensitate nelimitată, de tortură ne­sfîrsit de diversă, de chin care întreţine veşnic ceea ce veşnic devoră, de groază care sfîşie sufletul în timp ce distruge carnea, o veşnicie din care fiece clipă în sine e o veşnicie de su­ferinţă. Aceasta-i pedeapsa îngrozitoare dată celor ce mor în păcat de moarte de către un Dumnezeu atotputernic şi drept. "

M-a uimit James Joyce de data asta .. a reusit sa redea o parte din groaza ce va fi in iad .. Poate ca in acest moment razi sau poate ca nu. Poate iti spui ca iadul nu exista si ca toate acestea sunt povesti. Dar lasa-ma sa te intreb ceva: cat de sigur esti? Esti 100% sigur ca nu te inseli? Pentru ca daca te inseli vei trai vesnic in locul de mai sus, departe de bunatatea lui Dumnezeu si aproape de mania Lui .. Gandeste-te. Esti mult prea important ca sa nu o faci ..